Diana Boureanu – freelancer

Puterea, justiția și politicienii 26/08/2014

Problema de fond, la ora actuală, în România, nu este nici pe departe vizibilă în discursurile afișate în mass media. De fapt are loc un fenomen normal în dezvoltarea unei țări dar, din nefericire, în tipicul românesc. După o perioadă de fărădelege, de acumulare de capital, neexistent imediat după Revoluție, se instituie legea, de cele mai multe ori caracterizată prin abuz de lege. Acest lucru este benefic în dezvoltarea unei națiuni, dacă nu ar avea loc între paradigmele autohtone, sub același viciu care ne-a întârziat dezvoltarea de-a lungul istoriei.

            Suntem în plină luptă pentru putere. Media prezintă doar doi actori principali: tabăra lui Ponta și tabăra lui Băsescu. Nimic mai neadevărat. Lupta se duce între justiție împreună cu o mare parte a serviciilor secrete și clasa politică. ”Ce bine”- ar spune unii. ”Dă Domnul să câștige justiția!” Trist dar adevărat este că oricare dintre tabere ar câștiga nu este bine. Cel puțin pe termen scurt și mediu. Dacă ar câștiga tabăra politicienilor, învățată numai să sugă bani de la stat, viitorul ar fi de-a dreptul sumbru. Ne-am întoarce în trecut cu siguranță. Atunci să câștige justiția? Nu, nu ar fi bine. Justiția, într-un stat normal, ar trebui să reprezinte o putere, nu să devină o putere. La ora actuală justiția a devenit putere, oamenii care o constituie au prins gustul puterii, cea mai diabolică parte umană. Nu vor renunța cu nici un chip la ea. De fapt, primele semne apar, ceea ce numai lingvistic s-ar numi abuz de lege.

            Justiția în sine nu înseamnă dreptate și dacă este să ne gândim la reprezentarea ei, este oarbă. Să devină principala putere într-un stat este teribil. De fapt ar fi vorba de alt tip de dictatură. La fel de inumană ca orice dictatură. De aici vine teama teribilă a oamenilor din jurul lui Ponta. Pentru a-și apăra poziția, această structură statală va capabilă de orice. Nici nu va trebui să facă vreo ilegalitate. Timp de 25 de ani și cel mai mic afacerist a trebuit să comită infracțiuni economice, altfel nu ar fi putut supraviețui. Așa că justiția română se va trece la pescuit de infractori incomozi sie însăși.

            Că de acest lucru este vinovat Băsescu, este adevărat. Cel care a inițiat întărirea justiției poate deveni el victimă oricând. Și dacă este interesul ei, îl va sacrifica, că doar președintele nu este lipsit de fapte ilegale de-a lungul vieții sale politice și de conducere.

            Că orice persoană trebuie să răspundă în fața legii este o necesitate a unui stat puternic. Dar nu în fața unei instanțe a cărei scop este să dețină puterea. Statul devine unul neuman, fără capacitatea de a se dezvolta. Adică soarta României este de a scăpa de un anume tip de dictatură și de a intra în alta, continuă. Practic alegerile din noiembrie nu ar aduce nimic bun cetățenilor acestei țări pentru încă o perioadă de timp.

            Cel mai probabil nu Ponta cu ai lui vor câștiga. Dar nu ei vor fi pierdanții reali. Se vor adapta și vor coaliza cu noua adevărată putere. Vor fi câteva victime, că de, orice război are nevoie de victime. Pierdanții sunt tot oamenii. Viața lor nu va fi cu nimic mai bună. De ce? Pentru că nu contează. Ei nu au contat în calculele lui Băsescu și  nici nu contează acum  în ale justiției. Pentru Ponta nici nu poate fi vorba.

            Că justiția are o putere mult supradimensionată este o normalitate pentru dezvoltarea unui stat. Majoritatea celor care acum sunt puternice, consolidate au trecut prin așa ceva. Dar acolo întotdeauna acest fapt a fost balansat de reprezentanții altor puteri care aveau dragoste de popor. Stabilirea corectă a puterii justiției s-a făcut prin asigurarea unei normalități pentru cetățeni, adică posibilitatea omului de a se dezvolta material, social, familial în reperele normalității, în funcție de abilitățile sale constructive, nu de  cele pentru a supraviețui.

            Pentru viitor, pentru România, nu se întrevede vreo posibilitate decât aceea unei alte puteri care să se lupte să domine cât mai mult, fără nici cea mai mare apăsare pentru țară și popor. Este blestemul acestui neam, același care a adus monarhia, adică oameni care au avut în ei conștiința că a avea putere înseamnă a face ceva pentru cei pe care îi conduci.

            Trist, dar adevărat, vom avea supremația legii, a justiției, pentru ea însăși, nu pentru oameni.

            Greșeala imensă a lui Traian Băsescu este că nu a reușit să coaguleze, nici la un nivel redus, oameni care au o minimă conștiință de neam și țară, capabili să gândească dincolo de interesul lor imediat. Mișcarea populară s-a dovedit un eșec, pentru că preferat să transforme ceea ce se prognoza a fi un embrion pentru o altfel de politică, într-o armă în bătălia cu Ponta. Ce-i drept, politica de tip intelectual nu ar fi avut nici o șansă în fața candidatului USL. Elena Udrea rămâne singurul adversar, ce-i drept fără șanse, capabil să lupte fără reguli.

            Pentru o bătălie, războiul pentru România pare a fi pierdut. Va rămâne războiul justiției, de fapt a celor din spatele ei, cu cei care au deținut puterea în ultimii 25 de ani. Dar toți fac parte din aceeași familie, oameni fără conștiință de soarta semenilor lor. Ceea ce a reușit Băsescu este de a schimba un sistem cu altul, dar noul sistem nu este cu nimic mai bun decât celălalt.

            Românului de rând îi va fi și mai rău. Va avea aceleași salarii infecte dar nu va avea posibilitatea să se ”descurce” cum a făcut-o până acum.

Ura, Dumnezeu și Maica Domnului 16/08/2014

            Dacă stai și te uiți la evoluția societății omenești nu poate decât să te apuce dorul de ducă. Unde? Dumnezeu și Sfântul Duh mai știe. Undeva unde poți să-ți revii și să funcționezi ca om, nu în baza instinctelor primare, mai apropiate de regnul animal decât cel al unei societăți evoluate. Câți dintre noi realizează că, indiferent de vrere sau fără vrere, am devenit marionetele unui joc mârșav în care ura este combinată cu cea mai înaltă vibrație de iubire, cea de Dumnezeu?

            Dorințele noastre firești, firea noastră umană sunt reprimate de un război care nu este al nostru. Că în loc să ne facem treaba, indiferent de ceea ce suntem, jurnaliști, ingineri, muncitori, profesori, etc. ne agităm, pierdem o grămadă de energie în bătălii care nu ne folosesc la nimic? Am fost prinși în ceva în care nu numai că nu avem posibilitatea să facem ceva, dar nici nu câștigăm ceva, cel puțin pe termen scurt și mediu. Cineva va spune că trebuie să avem luări de poziție, că suntem într-o democrație. Haida, de. Chiar nu ne uităm peste gard la democrațiile consolidate? Chiar nu vedem cum văd bătăliile politice oamenii de acolo? Există, într-adevăr, și în acele societăți oameni exaltați, convinși de propria lor dreptate. Dar nu sunt majoritari. Ceilalți gândesc propria lor prosperitate, a lor, a familiei și a clasei sociale din fac parte. Bătălia celor de sus se gândește în funcție de ceea ce le-ar putea aduce bine lor. Pentru fiecare, în funcție de nivelul lor de evoluție, o hrană mai bună, o casă mai bună, o mașină mai bună, o școală mai bună, un teatru mai bun.

            Este înfiorătoare imaginea României actuale. O grămadă de oameni cu burțile goale, cu spume la gură, proliferând propriile lor concepții despre adevăruri universale. Am depășit cu mult ridicolul din Caragiale. Cei de sus pupă icoane, se arată mari iubitori de Dumnezeu, în timp ce supușii, pardon, concetățenii pe care îi conduc, mor de foame și boli, se țin cu dinții de mica ciupeală (asta ca să nu spun furt) pentru a mai avea o bucată de pâine. Atât de profund sunt cufundați de Sfântul Duh, încât nu mai pot să vadă că populația începe să moară în spirit, că în suflet aproape a sucombat de mult, tații își violează fiicele, fii își ucid mamele, frații își înfig câte o sapă în cap. Nici nu mai știi motivul urii, atât de mare, încât numai alcoolul o face de suportat.

            Ceilalți, care nu sunt la vârf, dar nici cu mațele chirâind, își epuizează resursele scriind țipând de partea uneia dintre taberi. Și femeie de serviciu trebuie să ai o opțiune. Nu te mai crede nici Dracu dacă spui că ții cu oamenii. Într-un fel este o dreptate aici. Care oameni? Instinctele animalice predomină. Nu dau dreptate unui anume purtător de cuvânt care i-a făcut ”dobitoci” pe unii jurnaliști, dar încet, încet toată lumea românească se transformă într-una a dobitoacelor.

            Am un dispreț profund pentru ”jurnalismul” de la Antena 1. Însă sunt solidară cu oamenii de acolo. Și ei sunt, la rândul lor victime. Ca fiecare om și-au dorit un trai mai bun și, să fim sinceri, asta pentru România numai cinste și onoare nu a reprezentat. Voiculescu a știut bine ce face. Fiecare dintre ei este condamnat de a nu mai putea trăi decât în imperiul lui. Sunt plini de datorii iar singurele lor posibilități materiale sunt legate de Varan. Ce ar putea să facă? Nu li se oferă nici o posibilitate. Parcă aud ”Cine i-a pus. Las să sufere că banii le-au fost buni”. Adevărat, dar ce multe alte alternative a oferit societatea românească? Ce-i drept există jurnaliști mult mai valoroși care nu au făcut nici un fel de pact cu nici un diavol. Nu le dau nume pentru că sigur nu-i cunosc pe toți, dar știu cum se chinuie, cum vor să-și ducă și ei copiii în vacanțe în străinătate, cum, mai rău, vor să nu mai rămână restanțieri la întreținere. Între-adevăr, compromisul are limite, dar ce te faci când nu ai alternative la el.

            Cine să-i judece? Sare românul pentru cel ce face un bine. Rămâne un exemplu la noi, nefericitul de Becali. Câți sărmani care au ajutați de el au sărit pentru libertatea lui? Mult prea puțini. Sau câți din cei care o duceau bine pe vremea lui Ceaușescu, acele gestionare pline de blănuri și aur, obținute prin datul pe sub mână de carne, ouă, hârtie igienică, pantofi și alte bunuri vitale, de ajunseseră mai ceva decât icoanele de câte rugăminți primeau, au sărit să-l apere? Acum s-au deplasat să apere Antena, porta-vocea imaginii lor de mici dumnezee.

            Și uite așa, uităm că vrem o  viață mai bună și ne avântăm cu nesaț în mizeriile altora, care vor doar puterea în disprețul profund pentru om. Și asta în timp ce am putea să apărăm cultura, bunul-simț, educația. Să fim puțin sinceri, facem compromisul pe care nu l-am dorit, fără a ne da seama. Cu libertatea de opinie în brațe, cu libertatea de a țipa în deșert vom rămâne, săraci, dar cinstiți…….

Rușine, Lucia Hossu-Longin!!!! 09/08/2014

În mod normal ar fi trebuit să mă adresez cu doamnă. Dar aș fi greșit dramatic, nu puteți fi o doamnă. Tovarășă este, iar, un termen care nu vi se potrivește, nu sunteți nici măcar comunistă, în accepțiunea idealistă a termenului. În cloaca în care singură v-ați băgat, doar simplul nume rămâne unică formă de adresare.

            Să îți fie rușine pentru reacția pe care ați avut-o față de arestarea lui Dan Voiculescu. Dacă restul personajelor pot primi clemență din diferite motive: glorie, nevoie de bani, apartenența la un anume grup, interese politice, oportunism, motive perfect omenești, pentru că nu trăim într-o lume de sfinți, în cazul tău nu există nici un fel de justificare. Prin realizarea ”Memorialului durerii” știi foarte bine ce reprezintă Dan Voiculescu. I-ai prezentat profilul uman în toate ipostazele posibile, de la șefii Securității bolșevice până la torționarul de jos, de tipul lui Alexandru Vișinescu. Știi foarte bine ce au făcut astfel de oameni acestei țări. Au distrus tot ceea ce putea fi benefic României, au măcinat tot ceea ce ține de binele unui popor. Au întârziat țara asta cu încă o sută de ani.

            Știi foarte bine că Dan Voiculescu și ai lui nu au dorit niciodată vreun bine pentru cineva. Nu au dorit decât să aibă putere și bani, toate dobândite cu o ură teribilă. Istoria începe din anii 48, când au fost selectați oameni de o răutate care nu poate fi descrisă, fără conștiință, capabili de a distruge milioane de oameni, țări, istorii, culturi, pentru setea lor de putere. Tu știi foarte bine ce este, de fapt, Dan Voiculescu.

            Cât de mult îți dorești tu însăți puterea? Cât de lipsită de orice urmă de înțelepciune poți fi, ca să nu înțelegi că pentru oricine vin momente de glorie și de decădere? Cât de mult poți fi smintită încât să arunci la gunoi ceea ce te lăsa să rămâi în istoria mass mediei cu singura emisiune care a prezentat adevărul crud a unei perioade a acestei țări, perioadă care simbolizează tot ceea ce poate fi mai mârșav în firea umană.

Dacă ai fi fost mai tânără ar fi existat o explicație. Ai fost un rechin care dorește să-și croiască drum, să devină cineva. Dar tu erai cineva. Și nu poți fi suspectată de prostie, doar de răutate, o înfiorătoare răutate, pentru că tu știi.

Știi foarte bine că Antena 3 nu practică jurnalism, ci propagandă de tip comunist și fascist. Că însămânțează răutate, violență, pentru ca oamenii să nu mai realizeze că le este foame, că sunt bolnavi, batjocoriți. Tu știi foarte bine de unde se cunosc tacticele, la ce au dus ele în istoria omenirii. Tu ai făcut emisiuni despre ceea ce este Antena 3. Ai făcut parte dintr-o televiziune de propagandă, înainte de 89.

În numai într-o seară ai pierdut  imaginea teribilă pe care ai reușit să ți-o formezi. Te-ai transformat singură în nimic. Te întreb care este prețul? Ai primit suficienți bani încât să asiguri traiul familiei tale pe o perioadă rezonabilă de timp?

Dacă ai crezut că-ți asiguri glorie în media, te-ai înșelat. De data aceasta te-ai situat sub vremi. România are o evoluție firească. Nu poate fi oprită. La fel cum nu poți porunci pomului să nu mai crească. Nu poți decât să-l tai. Numai că țară nu este un pom, și cei cu care te-ai asociat nu au puterea de decizie. România nu este singură pe mapamond, lîngă ea sunt alții mai puternici decât securiștii de tip bolșevic pe care, de fapt, îi aperi. Nu mai suntem arvuniți Rusiei sovietice, nu mai suntem în anii 50 ai secolului trecut. Atât de tare te-a imbecilizat ura, dorința de primadonă? Înțelege, nu te poți pune deasupra firii umane, deasupra unei evoluții.

De ce îți bați joc de oamenii care nu au decât vina să nu aibă un coeficient cât de cât ridicat de inteligență, să fie distruși în ceea ce privește demnitatea lor. Mai vrei să vezi sânge?

Să-ți fie rușine pentru că tu nu te afli în situația de ”totul sau nimic”. Erai ceva, însemnai ceva. ”Memorialul durerii” va rămâne, despre tine se va ști, în cel mai bun caz, că te-ai țăcănit la bătrânețe.