Diana Boureanu – freelancer

Trist când moare un om într-o mare de mediocritate 11/03/2015

Mă înfioară din ce în ce mai tare mediocritatea și marea de prostie în care trăim. Mă înfioară și că a nu fi mediocru înseamnă a cunoaște biblioteci întregi. Și cel mai tare mă înfioară că într-o localitate miraculoasă cu cele date de Dumnezeu, dar în care mediocritatea este majoritară iar prostia și tupeul ridicate la grad de virtute, un om deloc mediocru, cu o așa-zisă naivitate, de prea multe ori luată în râs de cei ajunși bine în ultima perioadă, a plecat în nemurire. Sunt tristă pentru că oricât ar fi fost privit ciudat, anacronic, un sărman idealist era iubit, chiar și de cele mai feroce pramatii, ajunse oameni cu rang, atât de bine pregătite pentru ceea ce fac, încât localitatea devine de un primitivism greu de înțeles în societatea modernă.

Este una dintre puținele dăți în care m-am supărat pe Dumnezeu. Nu pentru plecarea lui, ci pentru cei rămași. De ce permite o asemenea suferință dacă le-a dat marele noroc să se găsească, trei oameni, deloc mediocri în simțire, ideal și valori, buni până la naivitatea, în accepțiunea unui raționament de logică materialistă. Ciudata lor existență, deloc de-a face cu mizerabilele reguli actuale de procurare ale celor necesare material, s-a apropriat de miracol. Erau ceea ce generic s-ar spune, oameni binecuvântați de Dumnezeu. Mă bântuie întrebarea, unde s-a greșit, ce s-a întâmplat? Nici pe departe nu mă mulțumește un răspuns în care doar destinul să fie responsabil. În limita logicii mele, asociez un atac cerebral cu prezența acelui om într-un spațiu care nu era al lui, adică al celor mediocrii, fără ideal, fără simțire pentru semeni. Cel mai frumos și înălțător nu are ce căuta într-o lume a iadului. Acolo Dumnezeu nu întinde un deget și iadul distruge. Nu pot decât să cred că după ce, lumea politică și executivă a urbei l-a pierdut pe omul cel bun, Dumnezeu nu a putut face altceva decât să-l ia la el, pentru a-l scuti de chinul unei vieți în care ar fi fost nevolnic și pe cei ai lui de chinul de a-și vedea omul iubit trăind chinuind, chinuindu-se la rândul lor să aibă grijă de el.

Omul minunat, urbea, reprezintă o Românie. Până la urmă mediocritatea și prostia persistă, este un mecanism parcă de neînvins. Valoarea are ca unică șansă de supraviețuire retragerea, limitarea propriului Univers existențial. Valoarea nu are rapacitate, ură, dispreț. Mediocritatea și prostia au însă o ură teribilă față de valoare, se folosesc doar de ea, așa cum s-au folosit de omul din istorisirea mea.

Prea multă tristețe într-o lume a mediocrității și prostiei.

Drum bun Mișu! Voi cei rămași nu sunteți singuri!